LUPTA MEA CU CANCERUL. Mihai Leu: „În viață, ca în ring, trebuie să lupți până la capăt”

A petrecut două luni în spital, a trecut prin două operații, a făcut chimioterapie, a urmat un tratament la Viena, a cunoscut suferința sub toate formele, dar nu a lăsat niciodată garda jos, pentru că nu putea să capituleze. „Sincer, chiar m-am întrebat de ce mi se întâmplă mie toate astea, pentru că și eu am momentele mele de slăbiciune, dar asta este viața. Cu bune, cu rele, trebuie să mergi înainte, nu trebuie să te plângi, până la urmă fiecare om are problemele lui. Sunt oameni care se exteriorizează și își spun problemele, dar sunt alții care nu fac asta. Cred că omul trebuie să aibă o motivație, dar trebuie să și-o găsească singur. Norocul meu este familia mea. Mie îmi place să gândesc pozitiv. Antrenorul meu m-a învățat să merg înainte, să merg până la capăt, să nu dau înapoi”, spune Leu pentru Gândul.

Mihai a ajuns la control după ce a început să acuze un disconfort în zona abdominală. „Simțeam niște înțepături care deveneau tot mai deranjante. Atunci am luat hotărârea să merg la medic”, își amintește el astăzi. Verdictul a fost însă unul crunt: cancer la colon. „După ce am aflat, m-am dus acasă și am vorbit cu soția. Știam că va suferi foarte mult. În spital, Ana a stat lângă patul meu în fiecare noapte, a dormit alături de mine. L-am rugat pe fiul meu să nu vină, nu voiam să mă vadă în acele momente. Am cunoscut oameni tineri bolnavi de cancer, am întâlnit un copil de 14 ani care avea aceeași afecțiune, dar era într-o stare gravă”, adaugă Leu.

Astăzi evită să-și amintească toată acea suferință, ce părea să nu se mai sfârșească, dar vede în medicul Irinel Popescu omul care i-a salvat viața. „Din păcate, noi nu suntem obișnuiți să mergem la controale medicale. Am învățat că e necesar să mergi să-ți faci analizele. Dacă nu ai grijă de tine, nu îți faci numai ție rău, ci și celor de lângă tine. Asta a fost greșeala mea. Le-aș spune oamenilor să nu renunțe niciodată, să creadă în ei și în medicii cu care lucrează. Cei din Austria mi-au spus că tot ce s-a făcut în România a fost foarte bine”, afirmă Mihai Leu.

Deși a mai câștigat o cursă în competiția pe o duce cu el însuși, campionul recunoaște că au existat și clipe de slăbiciune. „Am avut momente când m-am închis în casă și am plâns. Se zice că și în sport ai nevoie de un psiholog care sa te ajute, dar el nu poate urca cu tine în ring. În urmă cu câteva zile mi-am pierdut câinele și am suferit foarte mult. Mi-a fost aproape în toată perioada. Pentru că nu vorbesc, schimbul acela de priviri e totul”, declară Mihai.

Dincolo de toate greutățile, pugilistul a învățat să își gândească fiecare mișcare, atât în ring, cât și în afara lui. „Omul greșește atunci când se enervează. Dacă acționezi sub impulsul nervilor, e clar că vei face o greșeală. Am fost lovit după ce a zis arbitrul stop sau am fost lovit după centură, dar am învățat că trebuie să fiu calm, pentru că adversarul te poate provoca intenționat”, remarcă el.

Când caută o eliberare, Leu se îndreaptă către sacul de box, așa cum făcea și în copilărie, atunci când ceilalți nu credeau în șansele lui. „Când eram mic, eram foarte slăbuț, iar toată lumea îmi spunea că nu am cum să fac performanță, iar toate astea m-au ambiționat. Boxul nu este așa cum îl vedea lumea, o bătaie, este un joc de gândire, trebuie să ai o strategie foarte bună. Când aveam 14 ani, un medic mi-a spus să nu mai fac sport, că am probleme cu inima, iar eu am făcut toată viața. Acum două săptămâni mi-am făcut analizele, inclusiv EKG, și rezultatele au fost bune. Când am devenit campion mondial, în a treia repriză mi-am rupt tendonul de la mână, dar am continuat să boxez și am câștigat. În general, sportul contează mult mai mult decât cred oamenii, pentru că, într-un fel, te pregătește pentru viață. Dacă un copil începe să facă sport la cinci ani, el știe că trebuie să ajungă la poartă ca să dea gol, să nu și faulteze adversarul, iar toate astea au o legătură strânsă cu viața”, spune Mihai Leu pentru Gândul.

Nu știe când s-a întâlnit cu optimsul, dar crede cu convingere că oamenii care l-au ajutat să se formeze i-au insuflat dorința de a reuși, nu teama de eșec. În timp, chiar și el a devenit un model pentru fiul său: „Soția mea a avut rolul esențial în educația fiului nostru, dar contează și modelul pe care copilul și-l alege. Marco a avut un concurs de biciclete, a căzut și și-a rupt mâna, dar și-a continuat drumul. L-am strigat, dar nu a vrut să se oprească. A terminat cursa, l-am luat în mașină și am plecat la spital. Pe drum l-am întrebat ce a fost în capul lui de a făcut asta. Marco mi-a spus atunci: Mai știu eu pe cineva care a boxat cu mâna ruptă și a câștigat. Așa a învățat să nu renunțe”.

Marco are astăzi 23 și e un băiat de toată isprava, iar Leu recunoaște că relația dintre ei s-a bazat întotdeauna doar pe încredere, poate și pentru că momentele când sportivul se enervează sunt extrem de rare: „O singură dată am ridicat vocea la el și soția mi-a spus: Nu mai țipa la el, că râde de tine!

Cum ajunge românul neamț

De-a lungul timpului, Mihai și-a impus mai multe teste de rezistență, pe care a reușit să le depășească. Sătul de îngrădirile impuse de regimul comunist, acesta se refugiază, pe când avea 19 ani ani, într-o ladă dintr-un tir și trece granița în Germania. „Eram o fire rebelă, dar regimul comunist a fost cel care m-a făcut să plec. Duceam o viață bună la Lotul Național de Box. Părinții mei aveau o situație excelentă, nu duceam lipsă de nimic, dar nu aveam libertate, nu aveai voie să spui ce vrei, nu aveai voie să stai cu alți sportivi străini la turneu. Am venit de la campionatul mondial din Cuba, unde Francisc Vaștag și cu mine deveniserăm campioni mondiali, cu niște casetofoane. Nu voiam să le vindem, doar să ascultăm muzică în cantonament. Tovarășa de la aeroport a luat geanta și m-a întrebat ce am acolo. Eu, copil fiind, i-am spus să nu mai desfacă că avem niște casetofoane, iar ea mi-a replicat: Vai, nesimțitule, nu îți e rușine! Ne-a luat aparatele, dar a doua zi le-am primit înapoi. Toate astea m-au făcut să părăsesc țara”, povestește el.

Germania nu este însă țara la care visa Leu, oamenii sunt reci, lipsurile sunt mari. „Mătușa mea rămăsese în străinătate cu o zi înaintea mea. Pe 25 decembrie 1987, când am ajuns în Germania, i-am spus: La anul, pe vremea asta, o să am și casă și mașină. M-a mângâiat pe cap și mi-a spus: Ce bine că ești tânăr și poți să visezi!

Eu nu aveam nimic, umblam într-un trening, iar oamenii mă tratau foarte urât. Am suferit foarte mult. Atunci am realizat că cei de lângă noi trebuietratați frumos, indiferent de situația materială, de titlurile pe care le au. Înainte să devin campion mondial, fiind o fire optimistă, știam că va veni acest moment, i-am precizat soției. Dacă o iau razna după ce devin campion mondial și devin figurant, să îmi dai o palmă după cap, ca să îmi revin”, adaugă sportivul.

După șase luni începe să boxeze, iar destul de repede capătă și cetățenia germană. Stă 10 ani în Germania, dar, după Revoluție, vine perodic în țară, iar într-una din călătorii își cumpără o casă la Hunedoara. „A fost o perioadă frumoasă, dar tot timpul îmi era dor de casă. Dacă nu aș fi trecut prin acea experiență, nu mi-aș fi dat seama cât de mult îmi lipsește orașul meu natal, Hunedoara. De aceea, când m-am întors, m-am mutat acolo”, subliniază fostul boxer.

Viața îl încearcă pe pugilist și acasă, dar nu disperă.Treptat, reușește să echilibreze balanța. „Am avut afaceri în România și am pierdut toți banii, am fost nevoiți să o luăm de la zero, dar nu ne-a plăcut să ne plângem. În viața mea am pierdut tot și am fost nevoit să o iau de la capăt de două ori. Am avut perioade când nu aveam bani să cumpărăm de mâncare pentru copil, dar cu efort și cu ajutorul prietenilor am reușit să ne revenim. Chiar dacă am avut necazuri, nu m-am gândit niciodată să mă apuc de băut, pentru că nu poți să uiți de ele, tot acolo rămân”, continuă sportivul.

Cu toate astea, Mihai recunoaște că s-a simțit întotdeauna o persoană norocoasă: „Poți să vezi paharul jumătate plin sau jumătate gol, dar e important să vezi partea bună a lucrurilor. În viață, dar și în activitatea de boxer, am avut și meciuri pe care le-am pierdut, dar de ce să mă gândesc la ele, când pot să-mi amintesc de victoriile pe care le-am avut. De ce să mă gândesc la o perioadă urâtă, când au fost altele atât de frumoase””.

O singură iubire

Se spune că un om care e iubit poate să învingă chiar și boala, iar această terapie pare să-l fi ajutat și pe Mihai Leu. Mi-ar plăcea să aflu cum au reușit doi oameni să rămână nedespărțiți 25 de ani și să să aibă o relație nealterată de bârfe, de escapade amoroase: ”Cred că soția mea a avut o viață grea lângă mine. A stat lângă ringul de box tot timpul, nu e plăcut să vezi cum cel pe care îl iubești primește lovituri. După ce a renunțat, am ajuns la raliuri. Să stai lângă traseu sau în camera de hotel, să te gândești dacă se întâmplă ceva, nu e ușor. Am terminat cu asta, a venit problema medicală. Tot timpul a apărut câteva ceva, iar asta cred că ne-a făcut să fim uniți, iar sentimentele noastre să fie la fel. Noi nu ne-am lovit niciodată de monotonie. Când am cunoscut-o pe soția mea, eram cu fata antrenorului meu, căreia îi arătam orașul, pentru că se mutase acolo de puțin timp. Când am văzut-o pe Ana, i-am mărturisit persoanei cu care eram: Aceasta va fi soția mea! I-am făcut curte câteva luni, nu m-am lăsat”.

Contează mai mai mult să îi spui unui om Iartă-mă sau Te iubesc? „Sunt importante amândouă. Când spui Iartă-mă!, ai puterea să recunoști că ai greșit, iar ăsta e un lucru omenesc. Eu cred că orgoliul este cel care duce la foarte multe dispute. Țin minte o replică dintr-un fim. „În dragoste, să nu faci niciodată ambiție!” Nu își are sensul, suferi tu, suferă celălalt. Dacă se ajunge la o ceartă, fiecare crede că are dreptate, poate că e important ca unul dintre ei să facă pasul și să recunoască că a greșit”, spune Mihai Leu pentru Gândul.